Medicii reușesc să stabilizeze starea lui Zeynep. Trupul ei, conectat la aparate, zace nemișcat pe patul de spital, iar prin masca transparentă de oxigen i se vede fața palidă, de parcă ar fi fost sculptată din porțelan. Doctorii și asistentele se mișcă în jurul ei cu precizie și concentrare, iar monitoarele pulsează într-un ritm care – deși slab – încă înseamnă viață. Halil stă lângă ea fără să-și desprindă privirea. Mâna lui se odihnește pe brațul ei, ca și cum ar încerca să-i transmită puterea pe care el însuși abia o mai are.

În același spital, la câteva uși distanță, se află Gulhan. Salonul este liniștit, luminat slab, iar un tablou pastelat de pe perete nu aduce nicio alinare. Gulhan stă întoarsă spre perete, cu obrazul afundat în pernă. Puloverul ei roz contrastează cu albul lenjeriei. Pare absentă, ca și cum trupul i-ar fi rămas acolo, dar sufletul încă rătăcește prin tărâmul pierderii.

Tekin se află lângă ea. Chipul îi este încordat, iar privirea pierdută. Răsucește telefonul între degete.

— Gulhan… — spune încet, ca și cum s-ar teme că vocea lui ar putea s-o rănească. — Știi că toți sunt într-o stare foarte grea acum. Doamna Tulay și fiicele ei au suferit enorm după răpirea lui Zeynep. Dacă le-am spune acum despre situația noastră… nu știu dacă ar fi bine. Ai de gând să-i spui lui Halil ce s-a întâmplat?

Gulhan nu răspunde. Ochii îi sunt deschiși, dar goi. Atunci ușa se deschide și intră Songul, ținând în mână un pahar cu ceai aburind.

— Draga mea Gulhan, ți-am adus un ceai — spune ea blând, apropiindu-se de pat.

Gulhan se ridică încet, ca și cum fiecare mișcare i-ar costa energie. Chipul îi este obosit, dar politicos.

— Mulțumesc, mătușă. Dar nu trebuia…

Songul se așază pe marginea patului și îi atinge brațul cu o grijă pe care nu a reușit să i-o arate mai devreme.

— Din cauza tuturor evenimentelor din ultimele zile, nu am putut să fiu lângă tine atunci când aveai cea mai mare nevoie. — Vocea ei tremură. Se întoarce către Tekin, care stă încordat. — Poate ar trebui să vă întoarceți la fermă. Ești însărcinată, iar mediul de spital te apasă și mai tare. Apropo… ce a spus doctorul? Copilul e bine?

Gulhan tace o vreme. Privirea îi rătăcește prin încăpere, se oprește pe pahar, apoi pe chipul mătușii, în cele din urmă pe al soțului. În ochii ei apare o umbră de durere pe care încearcă s-o ascundă.

— Da, mătușă… totul e bine. Trebuie doar să mă odihnesc.

Tekin își întoarce privirea. Umerii i se încordează. Gulhan îl privește îndelung, fără un cuvânt. În tăcerea aceea se ascunde totul — dezamăgire, tristețe, și conștientizarea că minciuna care îi separă începe să se destrame.

Sadik, deși urmărit, nu renunță la obsesia lui. Fața lui tensionată și transpirată trădează un om care nu cunoaște limite. Îmbrăcat în haine închise la culoare, cu ochii sclipind ca o lamă, intră în spitalul unde lumina rece se reflectă pe podeaua de marmură. La recepție, cu un calm prefăcut, întreabă de Zeynep. Câteva cuvinte, un nume — și deja știe unde trebuie să meargă.

Așteaptă. Observă. Coridorul se golește, iar ușa salonului indicat rămâne fără supraveghere. Sadik pornește. Pașii îi sunt tăcuți, dar inima îi bate ca o tobă de război. Intră. În semiîntuneric vede un pat, iar pe el un trup acoperit complet cu o pătură groasă și închisă la culoare. Nicio șuviță, nicio urmă de chip — doar nemișcare.

Sadik nu ezită. Smulge pătura, pregătit să vadă chipul femeii pe care voia s-o distrugă.

Dar nu este Zeynep.

Este Halil.

Înainte ca Sadik să apuce să reacționeze, Halil lovește primul — rapid, precis, ca și cum ar fi așteptat clipa aceea de o viață. Apoi încă o lovitură. Și alta. Pumni lui se izbesc de maxilarul lui Sadik cu furia unui om fără milă. Sadik se retrage, dar Halil nu îi dă nicio șansă. Smulge tubul perfuziei și îl înfășoară în jurul gâtului celui care aproape i-a distrus viața.

— Te vei alătura unchiului tău! — strigă, strângând tot mai tare. Fața lui Sadik se învinețește, ochii i se bulbucă, mâinile îi tremură în aer.

Halil nu se oprește. Chipul lui este roșu, încordat, plin de durere și furie. Nimic nu pare să îl poată opri.

Atunci Eren și Hakan intră în salon. Eren se aruncă asupra lui Halil și îl trage înapoi cu greu, iar Hakan îl apucă pe Sadik, care se prăbușește în genunchi, gâfâind.

Poliția intră câteva secunde mai târziu. Sadik este încătușat. Fața îi este vineție, ochii plini de ură. Halil stă deoparte, pieptul îi se ridică sacadat, mâinile îi tremură.

— O să-l fac să regrete fiecare respirație pe care o va mai lua! — strigă, iar vocea i-i răsună pe pereți. — O să plătească! Mi-a îngropat Zeynep! O să-l omor!

— Liniștește-te! — spune ferm Hakan, punându-se în fața lui. — Ce îi vei spune lui Zeynep când se trezește? Ce ar face ea dacă ar fi conștientă? Ar sta în fața ta și nu ți-ar permite să faci niciun pas. Pentru binele ei… lasă-i pe polițiști să se ocupe.

Halil tace. Respirația încă îi este grea, dar ochii i se umezesc. Își pleacă privirea, ca și cum abia acum se vede din exterior — nu ca un răzbunător, ci ca un om care era pe punctul de a trece linia.

— Pentru Zeynep… — repetă încet, ca o rugăciune care îl ține întreg.