Dimineața în reședință era liniștită, aproape ceremonială. Lumina se strecura prin perdelele fine, revărsându-se pe podea ca o ceață lăptoasă. Halil s-a trezit pe o canapea albă, acoperit cu o pătură albastră, cu capul sprijinit pe o pernă de culoarea bleumarinului profund. Și-a frecat ochii, s-a întins leneș, iar corpul i s-a întors încet la ritmul zilei.
Voia să meargă la baie, dar ceva l-a oprit. Privirea i-a căzut pe peretele unde, cu o seară înainte, fusese doar un gol. Acum atârna acolo o fotografie — o poză alb-negru a mamei lui, înrămată într-o ramă aurie, decorată migălos. Zâmbetul femeii era cald, familiar, iar privirea ei plină de viață. Halil s-a apropiat încet, ca și cum s-ar fi temut că imaginea va dispărea dacă pășește prea grăbit. A trecut palma peste sticlă, emoționat, ca și cum ar fi vrut să atingă o amintire.
În acel moment a intrat Zeynep. Prezența ei era tăcută, dar semnificativă — ca o notă care completează o melodie.
– Am observat că în casă nu sunt fotografii cu mama ta – a spus ea blând. – L-am rugat pe Hakan să o aducă din casa părintească. Sper că nu ești supărat.
Halil s-a întors spre ea. Chipul îi era senin, luminat de recunoștință. I-a luat mâinile și s-a uitat la ea cu o tandrețe care nu avea nevoie de cuvinte.
– M-ai făcut foarte fericit – a spus el cu o voce adâncă și liniștită.
I-a ridicat mâna — aceea pe care străluceau inelul de logodnă și verigheta. S-a aplecat și i-a sărutat-o ușor, cu un respect care spunea mai mult decât o mie de cuvinte.
– Mulțumesc.
Zeynep a zâmbit delicat, iar în ochii ei a apărut o licărire — nu triumf, ci iubire. În fundal, pe consola de sub fotografie, se afla un buchet de flori violete, trei sfeșnice și câteva cărți închise. Întreaga scenă era ca un cadru oprit — intim, tăcut, plin de semnificație.
Ușa biroului s-a deschis încet. A intrat Tulay — pasul ei era nesigur, parcă fiecare mișcare cântărea mai mult decât ar fi trebuit. Purta o bluză muștar cu dantelă, care contrasta cu fusta închisă la culoare. Chipul îi era încordat, iar ochii trădau neliniștea.
– Putem vorbi puțin, dacă ai timp? – i s-a adresat lui Halil cu o voce care încerca să pară neutră.
– Desigur, doamnă Tulay. Te rog, ia loc – a răspuns Halil, arătând spre scaunul din fața biroului.
Femeia s-a așezat încet, cu umerii vizibil împovărați. A aruncat o privire scurtă, evaluatoare, către Hakan.
– Este o problemă personală – a precizat ea.
Halil nu și-a mutat privirea de la ea.
– Nu este nimeni străin aici – a spus el calm. – Te ascult.
Tulay a ezitat, dar în cele din urmă a rostit numele care îi apăsa sufletul de câteva zile.
– Este vorba de Cengiz.
Halil și-a încrețit sprâncenele, căutând în memorie.
– Cengiz? – a repetat. – A, da, te referi la acel Cengiz căruia i-ai cerut să otrăvească terenul lui Zeynep. Ce e în neregulă cu el?
Tulay a coborât privirea.
– M-a contactat. Nu poate găsi de lucru nicăieri.
Halil s-a rezemat confortabil de scaun, iar chipul i s-a întărit.
– A distrus visurile soției mele, de aceea a primit ce a meritat.
– Ai dreptate, orice ai spune – a admis Tulay. Vocea îi era slabă, aproape rugătoare. – Dar omul acesta plătește pentru greșelile mele. Aș fi recunoscătoare dacă ai putea să-l ajuți să găsească un loc de muncă.
Halil s-a uitat la ea îndelung, fără furie, dar cu o răceală distantă.
– Doamnă Tulay, indiferent de motiv, nu voi ierta un om care a rănit persoana cea mai dragă mie. Să considerăm că această discuție nu a avut loc. Poți pleca.
Tulay s-a ridicat greu, ca și cum fiecare mușchi protestase. În timp ce ieșea, gândurile îi fugiseră spre Zeynep. Știa că, dacă Cengiz ar dezvălui adevărul, fiica ei nu i-ar ierta niciodată.
Când ușa s-a închis, Halil s-a uitat la Hakan.
– Ne ocupăm de chestiunea cu locul de muncă mai târziu – a spus. – Acum du-te și găsește-l pe Cengiz. Trage-l puțin de urechi, să nu o mai deranjeze pe doamna Tulay.
Hakan a dat din cap și a ieșit, iar Halil a rămas singur, privind un peisaj de toamnă agățat pe perete.
Seara din reședință avea eleganța lumii vechi și ambiția modernității. Candelabrele de cristal împrăștiau o lumină caldă pe podelele din lemn, iar ferestrele înalte cu draperii grele se deschideau spre grădină, unde lumânările pâlpâiau printre flori. Oaspeții se plimbau între mesele înalte acoperite cu fețe de masă bordo-alb, decorate cu aranjamente florale și lumânări, iar conversațiile curgeau în ritmul muzicii liniștite.
Gozde, îmbrăcată într-o rochie neagră, se mișca printre invitați cu o grație pe care o dobândise la New York. Era gazda serii. Zâmbetul îi era politicos, gesturile cumpătate, dar privirea îi scăpa din când în când spre Halil — aflat lângă una dintre mese, conversând cu invitații, cu o mână în buzunar și o privire care nu o căuta niciodată.
Acest lucru nu i-a scăpat unei prietene îmbrăcate într-o rochie smarald, cu părul negru lăsat pe umeri. S-a apropiat de Gozde cu un pahar în mână și o privire care știa prea multe.
– Gozde, odată ai visat atât de mult la Halil – a spus, cu un zâmbet care era mai mult o întrebare decât o constatare.
Gozde s-a întors spre ea, ridicând sprâncenele cu o mirare teatrală.
– Iar eu mă întrebam unde a dispărut cea mai frumoasă și mai interesantă femeie din orașul nostru – a replicat ea, încercând să schimbe subiectul.
– Nu schimba subiectul – a zis prietena, neatinsă de manevra ei. – Ești îndrăgostită de el încă din copilărie. Cum l-ai scăpat dintre degete? Credeam că Halil e al tău.
Gozde s-a uitat la Halil, apoi din nou la femeie. Ochii i s-au umbrit cu o flacără rece.
– Dacă ești atât de curioasă, vei afla tu prima – a spus în șoaptă. – Halil va fi al meu în curând.
– Dar e căsătorit – i-a amintit prietena, cu o urmă de scepticism. – Cum ai de gând să faci asta?
Gozde a zâmbit, de data aceasta mai larg. Privirea ei era sigură, aproape neliniștitoare.
– Cu ajutorul tău – a spus. – Fă ce îți spun, iar eu te voi ajuta la timpul potrivit.
S-a aplecat spre urechea prietenei, părul căzându-i pe umeri, iar buzele i s-au mișcat în șoapte pe care nu le auzim. Doar ochii femeii în rochia verde-smarald s-au mărit puțin — de surpriză, de teamă sau poate de entuziasm.
În fundal, Halil continua să vorbească, neștiind că tocmai începuse o conspirație al cărei premiu era chiar el.
Ultima care a apărut în salon a fost Zeynep. Rochia ei lungă, mov-purpurie, îi învăluia silueta, iar buclele întunecate îi cădeau pe umeri, strălucind în lumina caldă a lampelor. A trecut prin coridor cu grație, trecând pe lângă decorațiunile aurii, lampa verde și sculptura calului de pe consolă, până când s-a oprit în pragul salonului.
Intrarea ei a atras atenția tuturor, dar cel mai mult — evident — pe cea a lui Halil. Conversațiile s-au estompat în mintea lui. Oaspeții lângă care stătuse au dispărut din conștiința lui. Se uita doar la ea.
A înaintat drept, cu mâinile pe lângă corp, îndreptându-se spre soția lui. Privirea lui era concentrată, plină de emoții nerostite. S-a oprit în fața ei, i-a luat mâinile — delicat, cu respect — și s-a uitat în ochii ei. În acea privire nu erau cuvinte, dar erau amintiri, era dor, era o hotărâre.
