Tülay, Selma și Merve stăteau lângă patul lui Zeynep. Atmosfera din salon era caldă și familială, chiar dacă umbra bolii încă plutea peste toate.
— Așa stau lucrurile — începu Selma, aranjându-și părul ca și cum asta i-ar fi dat încredere. — Există un bărbat care vrea să o ceară în căsătorie pe mătușa noastră.
Merve încruntă sprâncenele, uimită.
— Nu înțeleg… Cum e posibil ca o femeie atât de bună și plină de dragoste ca mătușa noastră să nu accepte declarația asta?
Tülay pufni și se rezemă de spătarul scaunului.
— Cu siguranță e sărac. Dacă ar fi avut bani, ar fi fost logodiți demult.
— Nu știu dacă e sărac sau bogat — ridică Selma din umeri, dar în ochii ei apăru o strălucire visătoare. — Dar felul în care vorbește… e dulce ca mierea. Compară tot felul de lucruri cu dulceața de trandafiri. Când îi place ceva, spune că e ca dulceața aceea. Iar pe mătușa noastră o numește „dulceața lui de trandafiri”. Când îl dezamăgește ceva… spune că e „dulceață fiartă prea mult”.
Merve râse încet, însă Tülay roti ochii și mormăi:
— Dacă ar fi fost cu adevărat deștept, nici nu s-ar fi uitat în direcția lui Kumru.
— Mamă! — protestă Selma.
— Ce? Asta e adevărul — răspunse Tülay fără urmă de regret.
Selma privi spre Zeynep, palidă și liniștită pe perne, și vocea i se îndulci.
— Mătușa îți trimite salutări. Nu i-am spus ce s-a întâmplat. Mi-a fost teamă că ar suferi prea mult. Dacă ar fi știut, ar fi fost aici.
— Dar soacra ta? — întrebă Merve curioasă.
Selma oftă adânc.
— Oh, ea vorbește întruna… Și se ceartă mereu cu mătușa noastră.
— Mătușa îi spune „așchie” — adăugă Merve, încercând să o facă pe Zeynep să zâmbească.
În salon căzu o liniște grea, spartă doar de sunetul aparatelor. Apoi, cu un efort vizibil, Zeynep șopti:
— Spuneți-mi… de unde a apărut acest domn Umut? Cum a intrat în viața voastră?
Selma ridică privirea, iar fața ei se umplu de nostalgie și oboseală.
— Totul a început din cauza lui Eren… — suspină ea. — Atunci am început să fac bijuterii și am vrut să le vând online…
Zeynep rămase singură cu mama ei. Liniștea spitalului devenea tot mai densă, iar singurul sunet era bătăile regulate ale monitoarelor. Tülay îi apucă mâinile reci și le mângâie tremurând.
— Mi-a fost atât de teamă că te voi pierde… — șopti ea printre lacrimi.
Zeynep zâmbi slab.
— Sunt bine, mamă. Totul a trecut.
— Slavă Domnului… — oftă Tülay. — Când te vei simți mai bine, vom uita tot. Ne vom întoarce la fermă și îți vei regăsi liniștea.
Dar chipul lui Zeynep se strâmbă brusc — de durere sau de altceva, Tülay nu putea ști. Femeia se încordă imediat.
— De ce taci? Nu vrei să te întorci pe fermă? Înainte de incident, ai sunat spunând că veniți acasă. De ce ți-ai schimbat părerea?
Zeynep închise ochii, de parcă ar fi vrut să se ascundă de lume.
— Sunt obosită, mamă… atât de obosită…
Tülay o mângâie pe păr cu blândețe.
— Știu ce te doare… Întrebarea lui „Cine ești?” te-a rănit mai mult decât ai vrut să arăți. Nu trebuia să spună asta, nici supărat, nici orbit de furie. Dar apoi și-a regretat cuvintele. Știi cât a încercat să te salveze… a scormonit pământul cu mâinile goale ca să te găsească.
Strânse mâinile lui Zeynep.
— Te iubește, Zeynep. Te iubește enorm. Dacă nu era el… poate nici nu ai fi fost aici. Îi datorezi viața lui Halil. Și numai pentru asta ar trebui să-l ierți și să te întorci acasă cu el.
În acel moment, ușa salonului se deschise și Halil intră încet. Zeynep se ridică puțin și îi întinse mâna.
— Haide să ne întoarcem acasă cât mai repede… Mi-e dor de bunica.
Tülay zâmbi împăcată.
— Fata mea înțeleaptă… Locul tău este lângă soțul tău, iar locul nostru este în această reședință. Nimeni nu ne va mai putea alunga de acolo.
O tânără femeie apăru la fermă — avea peste douăzeci de ani, păr lung și închis, privire sigură pe sine. Ținuta ei elegantă, geanta de piele, pasul hotărât — nimic nu spunea „întâmplare”. Ea venise cu un scop.
Trăgând după ea două valize mari, se opri în fața reședinței. Fațada clădirii strălucea în lumina dimineții ca o scenă pregătită pentru o dramă. Zâmbi șiret, calculat.
Când porni din nou, apăru Cemil.
— Cine ești? Pe cine cauți?
Fata se întoarse cu un gest elegant.
— Nu sunt o străină — spuse cu superioritate. — Halil este aici?
— Nu, e la spital. Reședința e goală.
— Cum te cheamă?
— Cemil.
— Ascultă-mă bine, Cemil — rosti ea, apropiindu-se. — Adu-mi valizele și fă-mi o cafea bună. Voi aștepta aici. Și nu spune nimănui că am venit. Vreau să fie o surpriză.
Își aranjă părul ca o actriță intrând în scenă și păși în reședință, lăsându-l pe Cemil cu valizele și mii de întrebări.
Când ușile reședinței se deschiseră, Arzu îi întâmpină cu eleganță. În urma lui Zeynep intrară Halil, Songül, Tülay și Merve. Atmosfera era caldă, plină de grijă.
— Bine ai revenit acasă, doamnă Zeynep — zâmbi servitoarea.
Halil o conduse cu grijă în salon. Dar înainte să ajungă la canapea, în fața lor apăru tânăra brunetă — sigură, zâmbitoare, radiantă.
— Surpriză! — exclamă ea.
Halil rămase o clipă înmărmurit.
— Gözde? — șopti, apoi îi întinse mâna. — Ce surpriză plăcută.
Dar Gözde nu îi strânse mâna. Îl îmbrățișă strâns, lung, ca pe cineva pierdut și regăsit.
Privindu-i, Zeynep simți o înțepătură în inimă. Cine este ea?
Când Gözde se desprinse, spuse cu emoție:
— Mi-a fost atât de dor de tine… Ai rămas la fel de carismatic… la fel de frumos…
Halil își trecu brațul în jurul lui Zeynep, protejând-o.
— Gözde… Ea este soția mea, Zeynep.
Ochii fetei se măriră teatral.
— Cum? Te-ai însurat? De ce nu mi-ai spus?
Îi întinse mâna lui Zeynep.
— Încântată de cunoștință. Eu sunt Gözde.
Zeynep îi răspunse politicos, dar cu răceală calmă.
— Tocmai a fost externată — adăugă Halil. — Avem nevoie de odihnă.
— Oh, sper că nu e nimic grav — zise Gözde cu o falsă grijă. — Vorbim mai târziu.
Când urcară scările, Zeynep simțea în spate privirea acelei fete. O privire care nu promitea nimic bun.
Seara umplu reședința cu lumini calde și miros de mâncare. Zece persoane la o masă lungă — zece povești, zece priviri încrucișate.
— Deci ai văzut tot în State? — o întrebă Halil pe Gözde.
— Desigur. Am fost în toate statele — răspunse ea mândră.
— Ce noroc extraordinar… — suspină Merve.
În acel moment, în salon intră Zeynep. Toți o priviră.
— Scuzați întârzirea. Poftă bună tuturor.
Zümrüt își privi nepoata cu drag.
— De ce ai lipsit atât, draga mea? Mi-a fost dor de tine.
Halil îi trase scaunul cu tandrețe, iar Gözde înghiți în sec.
— Mă bucur să fiu aici — spuse fata. — Halil și cu mine am petrecut mult timp împreună… am doar amintiri frumoase.
Zeynep încleștă degetele pe scaun.
— Ce te-a adus înapoi după atâta timp? — întrebă Halil cu un ton reținut.
— Dorul de cei dragi.
— Cât rămâi? — întrebă Songül.
— Definitiv.
Sala amuți.
Halil continuă:
— Tatăl tău… vine și el?
— Nu. El rămâne în State. Eu m-am întors singură. Vreau să deschid aici o clinică psihologică. Între timp stau la hotel.
— Nici vorbă — interveni Gülhan. — Rămâi cu noi până termini renovările.
— Are dreptate — aprobă Halil. — Poți sta aici cât ai nevoie.
Gözde zâmbi victorios.
— Mulțumesc. Atunci voi rămâne.
Zeynep simți cum în interiorul ei o furtună începea să crească.
— Se vede că vă cunoașteți foarte bine — spuse Tülay. — Cum v-ați cunoscut?…
