În camera lui Songül domnea o penumbră liniștită, luminată doar de strălucirea caldă a unei lămpi așezate lângă canapeaua gri, matlasată. Draperiile erau trase, iar aerul părea să se îngroașe de tensiunea care nu-și găsea nicio supapă. Femeia se plimba agitată pe covorul moale, frecându-și degetele, de parcă ar fi vrut să șteargă de pe ele urma neliniștii.
– De ce a venit femeia asta vicleană? – șopti ea pentru sine, oprindu-se în fața oglinzii cu ramă aurie. Reflecția o privea străină, ca și cum frica îi schimbase trăsăturile. – Și pe deasupra a spus că o să locuiască aici. O voi vedea în fiecare zi, minunat…
Strânse pumnii, iar umerii i se încordară ca niște corzi întinse. Tocmai atunci ușa se deschise brusc, fără să bată, fără nicio avertizare. Gözde intră în cameră ca o furtună — chipul îi era încordat, privirea plină de furie, iar părul căzut în dezordine pe umeri îi amplifica tulburarea.
Ușa se trânti cu un zgomot puternic, ecoul răspândindu-se pe pereți ca un foc de armă.
– Mi-ai promis! – strigă ea, apropiindu-se de Songül cu o revistă în mână. – Halil trebuia să fie al meu!
În mâinile ei se afla o ediție a revistei Yeşilpınar Hayat, pe a cărei copertă apăreau Halil și Zeynep într-o îmbrățișare tandră, cu fețele luminate de iubire – o imagine pe care Gözde nu o mai putea suporta. Aruncă revista pe podea, ca și cum ar fi vrut s-o distrugă, să șteargă de pe hârtie scena care o ardea pe dinăuntru.
Songül făcu un pas înapoi, surprinsă de intensitatea emoțiilor care izbucniseră în fața ei ca un incendiu. Gözde era acum atât de aproape, cu ochii plini de lacrimi – nu lacrimi tăcute, ci lacrimi de furie, de dezamăgire și de trădare.
– Mi-ai promis – repetă ea. Vocea îi tremura, dar nu slăbea. – Mi-ai spus că totul se va aranja. Că Halil va fi al meu. Că Zeynep va dispărea.
Songül tăcea. Nu mai era stăpâna casei, nici mătușa care controlează totul. Era o femeie care făcuse o promisiune pe care nu o putea îndeplini — iar acum trebuia să privească în ochii cuiva care își construise visele pe acea promisiune.
Gözde se întoarse brusc. Umerii îi tremurau, iar respirația îi era grea. În cameră se lăsă o liniște apăsătoare, nu una vindecătoare — o liniște care anunța lovitura următoare, una care nu avea să vină prin cuvinte, ci prin decizii.
Retrospecție – cu mai mulți ani în urmă
Veranda casei familiale a lui Gözde era scăldată în lumina caldă a după-amiezii. Balustrada pastelată reflecta strălucirea mângâietoare a soarelui, iar lampioanele agățate se legănau leneș în vânt. Pe masă se afla un pahar cu suc și un caiet cu un desen neterminat. Gözde, încă adolescentă, stătea cu picioarele strânse sub ea, sprijinindu-se de balustradă, cu o expresie visătoare pe chip. Părul ei lung îi cădea peste umeri, iar privirea îi rătăcea printre copacii din grădină.
Poștașul apăru la poartă – un bărbat în haină închisă la culoare și cu o șapcă, ținând în mână un plic. Urcă treptele verandei și îi întinse fetei scrisoarea adresată tatălui ei. Numele expeditorului îi atrase imediat atenția.
İhsan Fırat. Tatăl lui Halil.
De îndată ce poștașul dispăru, Gözde desfăcu plicul cu degetele ușor tremurânde. Hârtia era îngălbenită, iar scrisul, ordonat, trăda o tensiune profundă. Citea în șoaptă, iar fiecare cuvânt i se înfigea în minte ca o lamă:
Songül a furat colierul din reședința Aslanlı. Ea m-a făcut vinovat.
Am vorbit cu Songül, dar a refuzat să recunoască.
Te rog, arată tuturor adevărata față a femeii care mi-a distrus viața. Scoate-mă de aici cât mai repede.
Gözde se albise la față. Băgă scrisoarea înapoi în plic, dar înainte să se ridice, scândurile scârțâiră brusc. Songül apăru pe verandă — chipul încordat, privirea tăioasă.
– Știu totul – izbucni Gözde. – Unchiul İhsan i-a scris tatălui meu. Tu ai furat colierul. Ești o hoață!
Songül încremeni, apoi făcu un pas disperat spre ea.
– Să nu îndrăznești să spui cuiva – rosti ea cu voce scăzută, dar fermă. – Altfel vom fi toți distruși.
– Tu vei fi distrusă, nu noi! – ridică Gözde bărbia sfidătoare. – Am aflat adevărul și toată lumea îl va afla!
Privirea lui Songül deveni intensă, vocea schimbându-se într-una aproape rugătoare.
– Gözde, draga mea… știu că îl iubești pe Halil. Dacă uiți ce ai citit, Halil va fi al tău, îți promit. Ca mătușă a lui, voi face tot ce pot ca să se căsătorească cu tine. Doar păstrează acest secret. Dacă taci, vei deveni soția lui Halil.
Gözde ezită, dar Songül nu așteptă răspunsul. Privirea i se întunecă.
– Dacă însă îi spui tatălui tău… İhsan va fi eliberat, își va lua familia și va pleca. Iar tu nu-l vei mai vedea niciodată pe Halil.
Veranda rămase nemișcată. Doar frunzele copacilor se mișcau ușor, de parcă ascultau un secret care putea schimba vieți.
Întoarcere în prezent
Gözde stătea în fața lui Songül, cu chipul încordat și ochii plini de reproș.
– Mi-ai promis! – repetă ea. – Și ți-ai încălcat cuvântul!
Songül încercă să se apere cu o voce blândă, dar nesigură:
– Gözde, dacă m-ai asculta, ai înțelege… lucrurile nu s-au desfășurat așa cum crezi. Au apărut multe piedici…
– Taci, mătușă Songül! – izbucni Gözde. – Nu mai sunt copilul de paisprezece ani. Nu mai cred minciunile tale.
Vocea ei era tăioasă ca o lamă.
– Halil va fi al meu! Bărbatul pe care îl iubesc va rămâne cu mine. Nimeni nu-mi va sta în cale! Nici oceanele adânci, nici munții cei mai înalți!
Songül tăcea. Era femeia care pierduse controlul asupra propriilor fire trase cu ani în urmă.
Noaptea pe terasă
Zeynep stătea nemișcată pe terasă, strângându-și jurnalul la piept ca pe o armură. Halil veni liniștit, punându-i pe umeri un palton.
– Mulțumesc – murmură ea, cu o voce abia auzită.
Îi înmână jurnalul, ezitând.
– Tot ce e scris aici… a rămas în mormântul din care m-ai scos. Ți-am datorat recunoștință, de aceea m-am întors la fermă. Nu există alt motiv. Jurnalul acesta nu mai înseamnă nimic pentru mine.
Halil o privi cu o intensitate promițătoare.
– Acum ești aici. Ai revenit acasă. Voi face tot ce pot… pentru noi.
Atingerea mâinilor lor i-a tăiat respirația Zeynep-ei.
Pana de curent
Noaptea a cuprins brusc întreaga reședință. Zeynep tresări, amintirile mormântului inundându-i mintea. Lacrimile o năpădiră.
– Mi-e foarte frică… – șopti ea, agățându-se de Halil.
– Sunt aici – îi răspunse el, strângând-o protector. – Niciodată nu te voi părăsi.
O duse pe terasă, o acoperi cu o pătură și nu îi dădu drumul nici o clipă.
Gözde intră în acțiune
Lumina lanternei telefonului îi lumină fața tensionată. Gözde păși în dormitorul gol al soților, determinată.
– După ce mi-a spus mătușa Songül, nu pot să stau deoparte. Nimeni nu va fi între mine și Halil.
Se apropie de fereastră. Imaginea de pe terasă îi străpunse inima: Halil și Zeynep îmbrățișați, uniți.
Își strânse pumnii.
– Asta e adevărata dragoste… – șopti ea cu resentiment. – Dar nu o voi permite.
Ieși în grabă, pierzându-se în coridorul întunecat. Atunci un fascicul de lumină îi izbi fața. Tulay apăru în fața ei.
– Te-ai rătăcit în miez de noapte? – întrebă ea, cu un zâmbet ironic.
Gözde încercă să pară calmă.
– Verificam dacă e lipsă de curent și la ceilalți.
Tulay își întări tonul:
– Halil și Zeynep sunt soț și soție. Se descurcă singuri. Du-te în camera ta.
Gözde tăcu, imaginându-și pentru o clipă cum o împinge pe Tulay peste balustradă… dar nu o făcu.
După ce Tulay plecă, Gözde șopti:
– Știu exact ce încerci să faci.
Scoase telefonul. Degetele îi alergau repede…
