În celula lui Tulay a fost adusă o nouă deținută. Paznicul, înalt și tăcut, a deschis gratiile cu un scârțâit metalic, un sunet ascuțit care a spintecat liniștea ca o lamă. Femeia pe care o escorta purta haine murdare și rupte, chipul ei era acoperit de urme de praf și oboseală, iar părul — încâlcit, de parcă nu mai cunoscuse apă sau pieptăn de mult timp. Prezența ei avea ceva apăsător, tulburător, aproape amenințător.
– Comportă-te liniștit – a spus paznicul, înainte de a închide gratiile și a pleca.
Tulay, așezată pe bancă în sacoul ei alb impecabil, a tresărit. Doar o privire aruncată noii colege de celulă a fost suficientă ca stomacul să i se strângă. Corpul ei s-a lăsat pe spate, fără putere. Privirea i s-a încețoșat, iar respirația i-a devenit scurtă și superficială.
Străina s-a apropiat încet, cu pași măsurați, dar siguri. A îngenuncheat lângă Tulay și i-a luat mâna — cu delicatețe, dar ferm.
– Ești bine? – a întrebat, aruncând o privire rapidă asupra hainelor ei scumpe și curate. – După cum ești îmbrăcată, pari cineva ajuns aici din greșeală. Cum ai ajuns în locul ăsta?
Tulay nu a răspuns. Ochii îi erau goi, pierduți, ca și cum încerca să fugă cu mintea de realitate.
Femeia a îngustat ochii, studiindu-i chipul cu atenție.
– Așteaptă o clipă… Te cunosc! Tu ești Tulay Aslanli. Firește, tu nu mă știi. Acum câțiva ani am venit la ușa ta să cer bani. Mi-ai dat, ai fost generoasă, într-adevăr. Dar când am vrut să-ți strâng mâna, te-ai dat înapoi. Ți-ai tras mâna înapoi cu scârbă, ca și cum aș fi fost leproasă. Ții minte?
Tulay s-a încordat imediat. Pe chipul ei s-a întipărit o teamă care nu avea nicio legătură cu locul în care se afla acum — ci cu trecutul, care tocmai o ajungea din urmă.
Deținută i-a strâns mâna — făcând exact ceea ce altădată nu primise voie să facă. De data aceasta, Tulay nu mai putea fugi. Degetele străinei s-au închis peste ale ei, nu agresiv, ci cu o forță care spunea: Acum nu mă vei respinge.
– Dumnezeu știe mai bine ca noi – a murmurat. – Iată, acum tu ai nevoie de mâna pe care cândva ai disprețuit-o.
Tulay și-a dus mâna la piept. Respirația i s-a rupt, iar chipul i s-a făcut alarmant de palid.
– Mă doare pieptul… Nu mă simt bine… – a șoptit abia auzit.
– Ce se întâmplă cu tine? Nu ți-am făcut nimic! – a spus femeia, retrăgându-se speriată.
Dar Tulay nu mai putea vorbi. Corpul i se clătina, ochii îi erau încețoșați, iar mâinile îi tremurau. Deținută s-a ridicat brusc, a alergat spre gratii și a început să strige:
– Gardian! Vă rog, cineva să vină! Are nevoie de ajutor!
Strigătul i s-a izbit de pereți, iar în celulă s-a lăsat o liniște apăsătoare — una care anunța ceva mult mai grav.
Ziua era rece, dar soarele se strecura printre ramurile copacilor, aruncând umbre neregulate peste zidul de piatră după care se ascundeau Halil și Zeynep. Strada era pustie, lipsită de mișcare, în afară de un bărbat îmbrăcat complet în negru — ochelari fumurii, șapcă trasă peste față. Mersul lui era lent, prudent, ca al cuiva care știe că ar putea fi urmărit.
– E el – a șoptit Halil, trăgând-o ușor pe Zeynep aproape de zid. – Trebuie să se apropie ca să-l putem prinde.
Zeynep a expirat tremurat, ca și cum voia să-și lase toată anxietatea în aer.
– Doamne, te rog, să nu se întâmple nimic rău… – a spus, urmărind cum Cengiz traversează strada.
În acel moment, telefonul ei a sunat. Zeynep a privit ecranul, apoi a răspuns cu mâna tremurândă.
– Sun de la secția de poliție, doamnă Zeynep – a spus un bărbat, cu voce serioasă și reținută. – Vă rog să rămâneți calmă. Mama dumneavoastră a suferit un infarct și a fost transportată la spital. Starea ei este gravă.
Zeynep a încremenit. Ochii i s-au mărit, iar buzele i s-au deschis fără să poată scoate un sunet.
– Mama… – a reușit în cele din urmă să murmure, cu o voce stinsă.
Telefonul i-a căzut din mână. Halil s-a întors imediat spre ea și a prins-o de umeri.
– Mama… mama mea a avut un atac de cord – a repetat Zeynep, acum plângând. – E în stare gravă. Trebuie să mergem la spital. Acum! Te rog!
Halil nu a pus nicio întrebare. Determinarea i s-a aprins în priviri. Lăsând în urmă pe Cengiz, planul, totul, cei doi au alergat spre mașină. Ușile s-au trântit, motorul a pornit cu un urlet, iar vehiculul a dispărut pe stradă.
Acum conta un singur lucru: Tulay.
Holurile spitalului erau pline de mirosul greu al dezinfectanților și al îngrijorării care nu poate fi spălată de nimic. În fața ușilor marcate cu roșu YOĞUN BAKIM – Terapie Intensivă stăteau rudele lui Tulay, cu fețele tensionate, privind fix la doctorița în halat verde, care tocmai ieșise din salon.
– Doamna Tulay este în afara pericolului – a spus ea calm, deși în privirea ei mai ardea o urmă de neliniște. – Dar o vom ține o perioadă la terapie intensivă, pentru a-și recăpăta puterile. Sper ca în scurt timp să vă pot da vești și mai bune.
Familia a rămas mută. Doctorița a dat din cap și s-a îndepărtat.
Zeynep, Merve și Selma s-au apropiat de geamul ce le despărțea de mama lor. Tulay era întinsă nemișcată, conectată la aparate. Chipul îi era palid, aproape translucid. Pulsul clipind pe monitor părea singurul semn de viață.
Zeynep și-a așezat palma pe geam, de parcă ar fi vrut să o atingă, să o tragă înapoi spre ei.
Eren a venit lângă Halil, care stătea puțin retras.
– Din fericire, e stabilă – a spus Eren. – Fetele vor fi mai liniștite. Halil, ce e cu povestea asta cu răpirea?
Halil a privit în jos, grav.
– Nu e mare lucru de spus – a răspuns. – Cengiz, fost angajat, a defăimat-o pe Tulay. O să rezolv problema asta. Selma nu trebuie să se îngrijoreze.
– Te pot ajuta cu ceva?
– Nu. Ocupă-te de fete.
Camera revine la cele trei surori, una lângă alta, unite.
– Veți vedea, mama își va reveni mai repede decât cred doctorii – spune Zeynep, cu voce tremurată, dar plină de speranță.
– Sunt de acord – adaugă Selma. – Dar încă nu pot înțelege cum a fost acuzată de așa ceva. Era clar că inima ei nu putea suporta acuzațiile.
Zeynep se întoarce spre ea.
– Vom dovedi adevărul, soră. Toată lumea va afla că mama este nevinovată.
Dincolo de geam, degetele lui Tulay se mișcă ușor. Poate e întâmplare, poate nu. Dar pentru fiicele ei, e un semn — începutul revenirii.
Halil s-a retras câțiva pași de la ușa Terapiei Intensive. Privirea i-a căzut pe Zeynep și Merve, care priveau în tăcere la Tulay. Apoi a scos telefonul și l-a sunat pe Hakan.
– Ce noutăți ai? – a întrebat cu voce stăpânită.
– Suntem pe urmele lui, nu te îngrijora – a răspuns asistentul. – Dar Tulay? Cum e?
Halil a privit din nou spre salon.
– Deocamdată e stabilă – a spus încet. – Dar dacă nu îl găsim pe Cengiz repede… nu știu ce se va întâmpla când va trebui să se întoarcă în închisoare. Trebuie să-l găsești.
Înainte să închidă, camera se mută în lateral, dezvăluind-o pe Gozde. Stătea în umbră, cu brațele încrucișate, chipul tensionat, ochii îngustați.
Asculta.
– Îți pierzi timpul, Halil – a șoptit cu un zâmbet rece. – Nu te voi lăsa să-l găsești pe Cengiz.
Privirea ei tăioasă spunea clar: făcuse deja următoarea mutare.
